Drept sau Limitare
17 Ianuarie 2011
Prin disp. art. 43 alin (3) Codul Familiei se statueaza in favoarea parintelui caruia nu i-au fost incredintati copiii minori (copilul minor, dupa caz) sa pastreze legaturi personale cu acestia, instituind un drept in acest sens. Dreptul conferit astfel de lege este unul bivalent, si anume este instituit atat in favoarea parintelui caruia nu i s-au incredintat copiii minorii, cat si in favoarea minorilor.
Asadar, intentia legiuitorului este reconfirmarea prerogativelor ce decurg din calitatea parinteasca asupra persoanei copilului si ulterior divortului parintilor, lucru firesc din moment ce disolutia relatiilor maritale are loc intre persoanele ce au calitatea de soti si nu de parinti.
Interpretarea fireasca a unor atare reglementari este aceea ca acest drept la legaturi personale este unul deplin, legiuitorul nelimitand desfasurarea acestor legaturi in niciun fel si nedistingand maniera de desfasurare, durata sau continutul...Or, ubi lex non distinguit..., adica unde legea nu distinge, nu trebuie sa distingem nici noi.
In aceste conditii, parintele care nu a obtinut incredintarea copiilor sai minori are acest drept de a avea legaturi personale cu minorul oricand, de a veghea la cresterea si educarea acestuia in toate modalitatile ce se pot circumscrie conceptelor de crestere si educare.
Singura limita interna de exercitare a acestui drept complex ce se poate deduce din reglementarea in materie, atat timp cat vorbim de parinti cu exercitiul drepturilor parintesti, este aceea a interesului superior al minorului.
Logica juridica ne spune ca atat timp cat acest interes nu este lezat, nu se poate aduce in discutie limitarea acestui drept despre care facem vorbire.
In context, practica instantelor de a stabili un asa-numit “program de vizitare” al minorului nu face altceva decat sa limiteze exercitiul dreptului parintelui care nu a obtinut incredintarea de a avea legaturi personale cu minorul, in sensul avut in vedere de legiuitor.
Desigur ca o interpretare corecta a unui astfel de program de vizita ar fi in sensul acceptarii acestuia ca un minim necesar a fi recunoscut celuilalt parinte si nicidecuim un maxim sau o limitare a tuturor celorlalte drepturi la o serie de “intrevederi” parinte-copil.
Imbucurator este faptul ca exista instante de judecata care acorda o astfel de interpretare a legislatiei, insa aplicabilitatea hotararilor lasa de dorit, data fiind in primul rand intelegerea defectuoasa a unor astfel de hotarari de catre justitiabili, dublata de lipsa de atributii (or, cel putin invocarea acestei lipse de atributii) specifice unor organisme cu competente in domeniu, in cazul aplicarii acestor hotarari.
In practica, situatia face ca justitiabilul, obtinand o hotarare judecatoreasca in domeniu, este pus in fata paradoxului de a-i fi limitat dreptul sau pe care, de altfel, il avea conferit in mod deplin de lege apriori.
adauga un comentariu
Articole similare
Motive temeinice de desfacere a casatoriei prin divort
12 Februarie 2010
Ascultarea minorului
24 Noiembrie 2009
